Mai jos redau o mica povestire pe care am scris-o in jurnalul meu (da, aveam asa ceva, un fel de Henry Rollins la 20 de ani “i’m so missunderstood, please fuck me”) pe data de 24 ianuarie 2005
“Imaginati-va un batran, cam vreo 80-90 de ani, inca putand sa stea pe propriile lui picioare, cum sta cu un carton ironic in mana, asteptand sa ii vina randul la o consultatie. S-a nascut la inceputul perioadei interbelice, a prins tineretea la Bucuresti, a vazut orasul cum s-a dezvoltat, fiind capabil sa rivalizeze cu marile metropole ale Europei din acea perioada (mai putin Berlinul). A luptat in razboi la Stalingrad, Sevastopol, Viena. Chiar cu un curaj fanatic.
A reusit sa scape relativ nevatamat. A rezistat celor 45 de ani de comunism. A stat in inchisori politice, prin munti, a refuzat sa fie indoctrinat insa s-a resemnat cu gandul ca nu poate sa se impotriveasca la nesfarsit.
In cele din urma a venit revolutia. A trait ca sa vada cum acel cizmar este impuscat. In subconstientul lui ii pare rau ca nu a fost torturat, asa, un pic, de amintire.
Insa , ce sa vezi? Revolutionarii il eticheteaza drept comunist iar fostii lui prieteni comunisti il declara un imperialist.
Are familia lui. O sotie care a fost langa el. Doi fii, baieti destepti, 4 nepoti, unul mai dragut decat celalalt.
In curand fii lui pleaca in Canada, tanjind dupa o viata mai buna. El refuza sa plece.
Peste putin timp, ei i se descopera cancer la san, la metastaza. Mai are 3 saptamani, cel mult, de trait.
Moare dupa o saptamana.El refuza sa plece.
Isi duce viata, sau acea imitatie de viata, intr-o rutina vesela. In fiecare zi, de dimineata, la piata, sa vada care mai sunt preturile. Dupa aia in parc, sa mai joace o partida, doua, de sah. Micile placeri ale vietii.
Se uita scarbit la stiri. Vede cum fostii lui temniceri devin presedinti de partid, lideri ai maselor, ambasadori. Isi etaleaza ipocrizia si se declara superiori. Daca nu prin rang, atunci prin putere.
Ea e moarta.
Au sunat aia mici. Sunt bine, sunt premianti. O sa faca o vizia prin vara. Ha, un motiv sa te trezesti dimineata. Se pregateste zi si noapte. Totul trebuie sa fie in ordine. Sa arate curat.
Primeste intr-una din acele anoste zile o telegrama. Nu mai pot sa mai vina, au proiecte la scoala.
Ramane din nou singur, el si cei patru pereti goi, plini de amintiri cu ea si zambetul ei care il facea sa rada si cand ii luau executorii casa pentru ca nu mai avea bani, acel zambet care acum nu mai e si nu mai stie unde sa il caute, ii e frica ca l-a pierdut pentru totdeauna si nu o va mai gasi pe ea, lumina vietii lui, se ascunde de el, unde ii e privirea calda,unde?Ramane din nou singur, fara nici o speranta.
Zilele trec tot mai greu, soarele se taraste. Ceasul se opreste, nimeni nu stie cine e el. O naluca printre morti, traindu-si zilele cu o demnitate resemnata.
Pensia lui este injumatatita de stat. Nu i se mai acorda medicamente pe motiv ca pensia lui nu poate acoperi comisionul doctorilor. Partenerii lui de sah nu-l mai baga in seama. Nu vrea sa cunoasca lumea, s-a saturat.
Vecinii lui ii fura in fiecare zi ziarul, niste pusti de prin cartier i-au furat televizorul trimis de fii lui, o tanara nebuna spune ca apartamentul in care el sta i-a apartinut ei inainte de revolutie. Are 2 saptamani sa evacueze. El cauta si gaseste adapost in singurul lucru care ii mai e drag pe lumea asta. Albumul de poze. Primul lui sarut, nunta, copiii, nepotii. Ea. Ea nu mai e.
Ajunge pe strazi. Bantuie orasul. Blocurile cenusii, lume tot mai indiferenta, tineri debusolati, gaze nocive, mizerie, singuratate.
Se duce la doctor sperand sa-i dea un diagnostic bun. Vreo boala fatala, ceva scurt. Daca se poate, cat mai putin dureros. Poate o va revedea in curand.
Intra in spital, neincrezator. A auzit povesti despre acest loc. Se duce la ghiseul de informatii. Scarba de acolo este in pauza de masa. Asteapta pe culoar aproape o ora in frig. Doctorul Ivanovici, etajul 3. Primeste un numar, 78. Se duce sus. Miros de anestezic, scutece murdare si frica. Se aseaza, isi asteapta numarul.
O babuta se apropie de el.
– Ce numar aveti?
– 78.
– Vai, saracul de dumneavoastra, sunteti ultimul.
– Eh, se putea si mai rau.
– Asa e, de obicei doctorii nu consulta mai mult de 3 persoane pe zi. Sau vin tarziu. Azi avem noroc. A venit devreme si a consultat deja 5 pacienti.Dar, ia spuneti-mi, de unde veniti?
Fara sa raspunda, se ridica si se duce in celalalt capat. Daca sta sa astepte, prefera sa nu asculte tot ce-i spune o baba senila. Macar sa se gandeasca la ceva frumos, nu la cat s-a scumpit painea si cu cine o inseala burtosul ala de acasa. Copiii, scumpii mei copii , cat au crescut. Dupa inca 2 ore si 5 decese, ii vine si lui randul.
– Buna ziua, dom’ doctor.
– Buna ziua. Dati-mi fisa medicala si buletinul, va rog.
– Nu am fisa medicala.
– Cum, nu aveti? Va duceti jos la ghiseu si va faceti. URMATORUL.
Jos, o coada, ziceai ca se dau medicamente gratis. Dupa inca 10 minute nevrotice, ia o fisa medicala.
Sus il asteapta babuta, la o tacla. Refuza politicos. Isi asteapta randul. Din nou. Intra la consultatii.
– Deci, ce probleme aveti?
– Nu stiu, dom’ doctor, speram sa-mi spuneti dumneavoastra.
– Pai, ce va doare?
– Picioarele, de la mers. Si inima, din cand in cand…
– Ia sa vedem. Da, nu aveti nimic. Totusi o sa va dau o reteta, poate fi o posibila slabiciune a inimii. Cati ani aveti?
– 89.
– Formidabil! Si nu va doare nimic altceva?
– Nu.
– Pai sunteti mai sanatos decat toti oamenii din Bucuresti.
– Multumesc.
– Aveti grija, luati medicamentul. Se pot isca complicatii
– Bine, dom’ doctor, va multumesc. Buna ziua.
– Buna ziua.
Iese trist din cabinet. Cand o sa se opreasca clipa asta?Cand o sa pot sa o revad?
Se duce la farmacie.
– Nu dam medicamente compensate. Va rog, iesiti afara.
Si ramane sa bantuie singur strazile cenusii si pustii ale acestui desert al dezolarii, Bucuresti.
Ea e moarta.“
Eh, am modificat un pic textul, dar 80% e textul original din caietul pe care-l am acum in fata. Sa ma intrebati maine ce naiba am avut atunci, nu va voi putea raspunde si nici nu stiu daca am sa vreau, unele chestii nu le voi spune niciodata nicaieri.
